Firesc este primul cuvânt care apare când rememorez ceea ce am trăit în acest spațiu.
Povestea mea “La Luminiș” a început cu aproximativ 2 luni înainte de eveniment când Andreea Lixandru mi-a propus să fiu facilitator pentru două experiențe de grup.
Am fost surprinsă și emoționată de propunere în prima fază. Mai apoi au intervenit tot felul de gânduri: “mie nu îmi place să stau la cort”, “nu am cort”, “nu am altele necesare pentru o experiență exclusiv în natură”, “ce pot eu să ofer?”, “cum o să mă descurc?” și multe alte gânduri limitative. Am zis stop la un moment dat și m-am hotărât să accept invitația.
Inițial mi-am propus să rămân doar cele două zile în care aveam grupurile de ținut. Nici nu îmi imaginam ce va urma. M-a motivat să accept încrederea ce mi-a fost oferită de către un grup de oameni care nu mă cunoșteau foarte bine și am zis că sigur e mâna Universului care ne-a pus în contact.
Eu sunt Bianca Popilian, psihoterapeut, trainer și facilitator pentru experiențe de grup.
Lucrez cu oamenii în contexte de cursuri, workshop-uri și experiențe de grup de peste 6 ani.
În cadrul evenimentului “La Luminiș 2023” am facilitat două grupuri de dezvoltare personală unde am îmbinat metode și tehnici din psihoterapia rogersiană cu cele din psihoterapia experiențială, focusing, art-terapii, dialogul terapeutic și metode creativ-proiective.
Am ajuns la eveniment la 1:00 noaptea, întuneric și liniște. Doar 3 persoane mai erau strânse în jurul unui mic foc, m-au ghidat cu multă căldură spre zona de corturi. „Oare cum o să montez eu un cort pe întuneric, doar cu o frontală și în liniște că toată lumea din jur dormea?” (nici nu era cortul meu, am împrumutat tot ce urma să fie casa mea pentru următoarele zile).
M-am descurcat, m-am pus în cort imediat și somn. Eram anxioasă, nerăbdătoare și entuziasmată în același timp. Nu am dormit bine, v-am zis că nu sunt omul cu cortul. Dimineața m-a dat afară căldura din cort, dar parcă tot îmi era teamă să ies.
Mă simțeam ca un intrus care a ajuns în mijloc de noapte, ratasem deschiderea evenimentului care te leagă de loc și oameni.
Mi-am făcut curaj să îi spui Andreei că am ajuns, mai devreme cu o zi. A fost așa de bucuroasă, m-a chemat la zona de cafea, da, exact, zonă de unde puteai să îți comanzi cafea, ceai, smoothie, în mijlocul naturii. M-au întâmpinat atât ea, cât și restul echipei cu zâmbete, căldură și voie bună.
Eram primită, așa întârziată și anxioasă cum mă simțeam. Am schimbat câteva cuvinte și mă întâlnesc și cu alți oameni dragi pe care nu îi mai văzusem de ani buni, de pe vremea studenției. Deja eram mult mai relaxată, „e ok, oamenii sunt calzi și primitori” îmi spuneam.
Pe lângă zona de chill unde se servea cafea și pizza, da, PIZZA, in the middle of nature, și nu oricum, pizza cu blat de casă, proaspătă, delicioasă. Mai erau zone pentru mâncat împreună, o bucătărie, dușuri și toalete, un cort imens pentru activități și zona pentru corturi, deci tot ce aveai nevoie era acolo.
Să nu mai zic că am avut bucătar, in the middle of nature, repet, care a făcut alături de voluntari o mâncare excelentă, vă zic asta din perspectiva unei mofturoase și gurmande.
Prima zi pentru mine a fost liberă, așa că am zis să mă bucur de statutul de participant și să trăiesc la maxim experiența.
Timidă și cu multe frici am intrat în cortul unde se anunța prima sesiune de Playfight cu Bogdan, nu știam la ce să mă aștept, știu doar că aveam un gol în stomac și inima în gât.
Au fost 3 ore în care nu pot explica în cuvinte ce s-a întâmplat, știu doar că atunci când am auzit „este ultimul Playfight”, corpul a sărit în centrul scenei fără să gândesc și m-am lăsat dusă de experiență. La final am rămas cu un gând pe care îl iau cu mine peste tot „dincolo de frică este o lume plină de frumos”, sună bine, așa-i?, atât de puternică a fost experiența.
Tot în ziua liberă am participat la un Cerc de femei cu Mari, iar ceva nou, a fost fantastic să pot să fiu lângă alte surori, să împărtășim povești comune și să ne sprijinim una pe alta.
Am luat cu mine gândul că vreau să fiu mai mult femeie în viața mea, că energia feminină îmi hrănește și bucură sufletul.
Seara, o altă experiență nouă, Ceremonie cu Cacao și Ecstatic Dance cu Andra și Alexandru, ce sentiment de libertate și naturalețe m-a cuprins pe parcurs, mă surprindeam eu pe mine că mă las să fiu și atât de repede într-un cadru în care abia ajunsesem de nici 24 de ore.
Am avut șansa să mă programez și la o sesiune de masaj, in the middle of nature, cu Ancuța. Tot ce pot spune este mâini și energie magice. Sunt o fană a masajului și a fost de departe cea mai plăcută experiență de până acum. Atâtea lucruri faine la care ești expus cu natura alături, de vis.
În următoarele două zile am susținut grupurile de dezvoltare personală unde uimirea a fost atât de mare de partea mea, cât și de partea participanților.
A fost magia grupului în care cred și care m-a făcut să vreau să fiu și terapeut de grup acum mai mulți ani, aici am simțit-o de pe poziția facilitatorului.
Nu știam ce zace în mine până să fiu pusă în momentul prezent. A fost fantastic, m-am simțit conectată, prezentă cu totul, parcă și corpul îmi vorbea, eram într-o stare de aliniere perfectă inimă-minte-corp.
Ceva ce îmi era cunoscut din ședințele individuale, dar amplificat de 100 de ori prin prezența mai multor energii și povești care există simultan în spațiul grupului.
Mi-am luat multe din această experiență, dar ce a rămas cel mai puternic cu mine a fost că prezentul este tot ce avem, iar ceea ce îți propui este mult mai puțin important decât ceea ce îți arată oamenii că au nevoie.
Planificasem totul foarte bine, dar parcă uneori uit că lucrez cu oameni pe care nu îi știu de cele mai multe ori și e mai important să mă las surprinsă și să fiu acolo cu ei, decât să fiu cu mine în planurile mele. Am lăsat planul de o parte și ceea ce era nevoie să se întâmple, s-a întâmplat.
La cel de-al doilea grup m-am dus mai încrezătoare văzând că magia grupului funcționează. Încrezătoare, până am văzut că pe panou se înscriseseră doar 2 persoane, îmi era atât de rușine, nu știam cum să intru în pământ.
Treceau oameni pe lângă mine și mă întrebau dacă Bianca Popilian sunt eu, îmi venea să zic că nu, deja toate gândurile mă sabotau. Am zis da și m-au întrebat ce vom face la grupul de dezvoltare personală, nici nu știam ce să le spun, deja mă poziționasem ca o pierzătoare și nici eu nu mai credeam ce zic.
Ne-am strâns în final 6 persoane, cu mine 7 și am mers pe deal, separați de tabără, “oare cum o să funcționeze ce îmi propun aici într-un spațiu deschis?”.
Ei bine, nu că a funcționat, a fost înălțătoare experiența. Am stat la umbra unui stejar și magia s-a întâmplat iar, am trăit cu toții prin experiențele celorlalți, ne-am conectat și ne-am dat voie să fim exact așa cum suntem.
Finalul m-a copleșit de emoții, oamenii mă vedeau ca un profesionist și îmi și spuneau asta. Atunci când ei m-au descoperit, m-am descoperit și eu, o voce diferită, o postură nouă și o încredere în corpul și rezonanța mea internă cum nu mai trăisem până atunci.
Nici eu nu știam ce pot până să mă văd acolo. Mereu timidă și speriată să mă arăt, atunci când intervine un altul sau mai mulți, parcă mă schimb și ceva ce nici nu știam despre mine își face loc. Am plâns și tremurat 40 de minute după această experiență, „nu credeam că pot, nu știam că pot, sunt atât de recunoscătoare că am putut și că sunt de folos oamenilor”, îmi tot repetam cuvintele astea ca pe o mantră. Mă descoperisem în alt fel și îmi plăcea de mine, rar trăiesc un astfel de sentiment. Îmi trăiam visul, să fac ce iubesc și să fiu apreciată pentru asta.
Ultima seară și fiecare seară a fost despre discuții profunde, împărtășiri și povești. Ziceam tot timpul că mă duc la culcare și ajungeam să mai stau câte 1/2 ore, pentru că în spațiul respectiv timpul se dilată și prezentul este mai important decât planul mental.
Despărțirea de spațiu și oameni a fost grea, îmi era teamă să nu omit vreo îmbrățișare pe care voiam să o ofer, să nu uit să mai zic un mulțumesc, parcă oricâte îmbrățisări și mulțumiri ziceam erau prea puține pentru a echilibra în Univers schimbul de energii pe care eu le primisem în acele zile. Așa că despărțirea fiind grea, ne-am promis să ne revedem anul următor ca să continuăm cu muțumirile și îmbrățișările.
Tot ce mi-am luat de aici rămâne ca o amprentă internă care știu că se va vedea în ce urmează să fac. Este o experiență din care am revenit schimbată în multe feluri, unele de care nici nu știu încă.
Ce știu este că, de cum m-am întors, am demarat un proiect nou prin care să susțin în mod regulat grupuri de dezvoltare personală, sunt mai atentă la femeia din mine, sunt mai curajoasă în interacțiunile cu ceilalți, mai asumată și am rămas cu ideea că pot să nu mă uit deloc în oglindă timp de 4 zile și să mă simt frumoasă.
Aici am găsit multă inspirație, idei, oameni, povești, acceptare, comunitate și curajul de mult căutat.
Aici este povestea mea, dar te încurajez să îți dai șansa să o trăiești pe a ta. Eu sunt recunoscătoare față de mine că mi-am dat o șansă în această experiență, iar cum s-a întors către mine nici nu aș fi bănuit.
Atât mai zic, voiam să stau 2 zile și am ajuns să nu mai vreau să plec de acolo în condițiile în care am spus la început că nu sunt omul cu cortul sau poate că nu eram și de acum o să devin, cine știe, trebuie să mai particip ca să mă clarific.
Deci, ne vedem la anul?
Te încurajez să dai vestea mai departe și să le spui și prietenilor despre Luminiș.
Este de încercat măcar o dată, după nu o să mai ratezi nicio ediție.
